Piele neagră, măști albe

Publicat în condiții improvizate în 1952, Peau noire, masques blancs a devenit unul din cele mai importante texte ale filosofiei și teoriei critice a secolului al XX-lea și manifest al unor mișcări contemporane de eliberare din toată lumea. E o carte scrisă la doar 27 ani, la Lyon, de un tânăr a cărui identitate însuma însă experiența unui membru al Rezistenței și apoi soldat al armatei libere franceze, medaliat de război, pe fondul istoriei bogate de imigrant cu experiența a zece ani de exil, marcată înainte de plecare de liceul unde învățase cu Aimé Césaire și de rasismul soldaților francezi în Martinica, la mijloc de o reîntoarcere politică în prima sa casă din Antile și, la sfârșitul acestei perioade, de un nou început al vieții, în Franța, ca student și apoi practician în filosofie și psihiatrie. Fanon publica micul său volum într‑o lume occidentală al cărei rasism și a cărei violență colonială sunt „evidente” privirii noastre retrospective, mai mult de jumătate de secol mai târziu. Cât despre prezentul nostru, e rezonabil să spunem că abia începem să îl înțelegem, nu în ultimul rând prin familiarizarea cu o genealogie a gândirii critice altfel redusă la invizibilitate sau neutralizată de eurocentrismul dominant chiar în interiorul a ceea ce se numește „teorie critică”.