Viața în pliuri

Instrument de recomandat: tunetul de apartament

În loc să distrugi toți puștii din vecini, poți mult mai pașnic să faci să domnească tunetul în apartament ori în încăperea din care țâșnesc strigătele ce sfâșie pacea.

E nevoie de o mare forță a voinței zgomotoase (o anume obișnuință cu marile orchestre te poate pune pe drumul cel bun). De îndată ce treaba-i pe roate, lucrurile merg de la sine și pot să dureze multă vreme fără ca niciun strigăt să nu mai treacă prin barajul sonor. E mai bine să nu folosești fanfara, alămurile chiar imaginare provoacă dureri de cap. În cazul ăsta, de ce să te chinui atâta?

Cu tunetul, numai să fie ușor de mânuit, ar trebui să poți suporta vecinătatea de o oră și jumătate a plozilor ce țipă în recreație. Mai mult, e greu.

Ar fi mai bine să te muți.

De altfel, întotdeauna trebuie să eviți școlile. După douăzeci de ani, toate astea îți mai pot încă trezi amintiri.

Cartea lui Henri Michaux, Viața în pliuri (1949), fascinează și seduce. Sunt texte în care autorul împinge la extrem câteva trăsături ale poemului în proză moștenite de la Baudelaire: umorul negru, înregistrarea bizareriei cotidiene, conjugarea suavităților și violențelor de limbaj.

Fantasticul este omniprezent la Michaux: în Viața în pliuri totul stă sub zodia „nălucirilor”, limita dintre ireal și real ștergându-se complet. Universul este locuit de meidosemi, ființe aeriene, sensibile, melancolice, suprarealiste, care – printr-un fenomen de subtilă oglindire – pun fără încetare umanul sub semnul întrebării. Cititorul traversează o serie de „locuri inexprimabile”, orașe imaginare, săli de tortură, lagăre grotești, deșerturi onirice, „marea mamelelor”, ateliere de demolare, care-l antrenează într-o aventură de reconceptualizare a vieții și de redimensionare a limbajului. Carte gravă și ludică, tandră și sadică, Viața în pliuri poate interesa un public foarte larg, pe măsura complexității ei derutante.