Carte de muncă

Capitalul nu s‐a relocat unde „locuia” mâna de lucru ieftină – manualul așa spunea, însă nu și pentru Est. A poposit în Est doar pentru câteva bule financiare. Pentru că munca nu era destul de ieftină, sau poate nu era prea „democrată”, sau poate încă avea sindicate prea puternice, ale căror manifestări din anii ’90 indicau că nu poate fi un loc prea liniștit pentru o investiție sigură. Frica de proletariatul organizat nu trebuie spusă cu voce tare. O fi existând fuga după munca ieftină, dar în mod cert există o și mai mare frică de proletariatul rămas acasă. Trebuie fărâmițat, ascuns sub preș, batjocorit. Anii ’80 i‐au dat lovitura finală în Vest. În Est, anii ’90 l‐au ras de pe fața televizoarelor și a ziarelor. Vestul și‐a făcut cunoscută într‐o formă feroce și cu acoperire în retorica democrației garantată de piața liberă – deja transformată în limbaj de lemn – toleranța minimă pentru securitatea socială. Mai departe știm cu toții, Estul a fost folosit pentru a pune și mai mare presiune pe formele de rezistență a angajaților vestici. Politica s‐a cocoțat toată „la centru”, social‐democrații visând să reinventeze antreprenoriatul, iar conservatorii dorind să găsească rețeta extragerii plusvalorii cu anestezie totală. Toată lumea a folosit imigranții estici la ceva. Și toată lumea i‐a ascuns grijulie, pentru că ei dețineau secretul excepției: o masă enormă de ceva ce nu era nici proletariat, nici lumpen, ușor de atras de partea clasei dominante cu propaganda împotriva muncitorului autohton și, în același timp, ușor de aruncat în arena rasiștilor de câte ori era nevoie să mai fie strâns puțin șurubul. Poți spune superficial, așa cum unii critici descoperă cu delicii (ne) vinovate, că Estul a devenit „colonie” sau că e piață de desfacere. Dar e pură tautologie, nu ajută cu nimic. Radicalismul anticolonizare nu e decât fie o formă de naționalism pe care l‐am mai văzut în diverse avataruri, fie o manieră de camuflare a unor probleme mai profunde – isteria se adâncește și n‐ar fi prima dată când am sfârși în naționalism extrem cu sprijinul deplin al capitaliștilor autohtoni. Numai că de data asta, spre deosebire de interbelic, fără chiar niciun strop de opoziție organizată. Prefer parabolele pop.