MONDO CANE PICTURĂ, OBIECT, INSTALAȚIE

EMIL DOBRIBAN MONDO CANE. PICTURĂ, OBIECT, INSTALAȚIE- din introducerea „Oameni albi pe limba câinilor negri” semnata de Dan Breaz:”Trebuie adăugat că Mondo Cane este și titlul unui celebru film lansat în anul 1962, care conținea o colecție așa-zis documentară de scene care surprindeau ritualuri ale „sălbaticilor”sau „barbarilor” de pretutindeni, selectate cu scopul de a provoca sensibilitatea occidentalilor la vederea sacrificării porcilor din Noua Guinee sau la vederea asiaticilor care se hrăneau cu câini. Critica cinematografică a acuzat adesea filmul pentru perspectiva sa unilaterală, adică exclusiv „albă”. Chiar dacă tot cinematografia va oferi și alte perspective, cum ar fi aceea din Vânător alb, inimă neagră (1990). Emil Dobriban înlătură acest neajuns, explicându-l pe omul alb câinelui negru. Scene cu totul inteligibile pentru privirea umană sunt revăzute de către artist cu un ochi străin, transpunându-le într-un limbaj eliptic-sugestiv, asemănător radiografiilor medicale. O coborâre de pe cruce pare un negativ fotografic, doar că e pictat. Culorile absentează pentru că acesta pare a fi tabloul de dinaintea tabloului. Cea mai sinceră și cea mai importantă este intenția primară, care a stat la originea artefactului finit și, desigur, marele avantaj al acestei tehnici este transparența sa pentru ochiul animal care distinge doar contururile, nu și culorile. Ceea ce e evident în această lucrare e dinamismul figurilor umane fluide, care tind să-și părăsească forma clasică și să coexiste cu dublul lor metafizic. Mântuitorul dat jos de pe cruce există simultan cu persoana sa non-materială, care se înalță undeva în planul superior al imaginii. O atare perspectivă are origini avangardiste prin iconoclastia șocării bunului simț comun. Spre exemplu, niciunul dintre aceste personaje nu are reprezentată fizionomia, ele sunt doar siluete mișcătoare. În mod similar, o scenă de atletism arată felul în care corpul își lasă în urmă propria nălucă, pentru a se înscrie într-un proces dinamic de intrare în posesie a spațiului prin parcurgerea sa. Lucrarea are o neobișnuită valoare explicativă pentru preocuparea lui Emil Dobriban de a asimila procesualitatea intrinsecă implicată de gestul artistic, ca și de timpul comprimat în obiectul cu valoare artistică.”( Dan Breaz)