Cercetare asupra modurilor de existență

„O carte numită Cercetare asupra modurilor de existență, dar cu subtitlul O antropologie a Modernilor , ridică imediat întrebarea: este vorba despre o lucrare de metafizică, asa cum o sugerează titlul (calchiat după titlul operei din 1943 a filosofului Étienne Souriau), sau despre o lucrare de antropologie, după cum o indică subtitlul? Un lucru este cert: nu îsi propune să studieze felul în care anumite grupuri umane, mai precis „Modernii”, se pun de acord în atribuirea unei „existențe reale” unui lucru în defavoarea altuia, de pildă bacteriilor în defavoarea unicornilor. Latour îsi avertizează de la bun început cititorul: nu îsi propune să studieze „felurile de a vorbi, ca în «teoria actelor de limbaj», ci modurile ființei”, reluând „vechea întrebare «ce este?» (ce este stiința? care este esența tehnicii? etc.), dar descoperind ființe cu proprietăți de fiecare dată diferite.” Unii se vor îngrijora. Marea luptă a stiințelor sociale pentru a-si cuceri autonomia față de metafizică, punând la punct proceduri rafinate de obiectivare – statistici, chestionare, „teren” etnografic etc. – trebuie oare să se termine cu reabilitarea lui Platon si Aristotel? Nu este aici mai degrabă vorba de o decizie de luat: a vorbi „despre moduri de existență în general”, sau, mai degrabă, de moduri de existență pentru  Moderni? Metafizică sau antropologie? Latour e departe de a fi, în contextul actual, singurul care realizează ceea ce am putea numi o cotitură meta)zică a științelor umaniste , care reactivează metafizica atât în contextul „analitic”, cât și în cel „continental”* . Dar este, poate, cel mai surprinzător. Nu trece el, deseori, drept acel sociolog relativist care a vrut să trateze științele așa cum Lévi-Strauss și Greimas au tratat miturile și poveștile ? Să fie vorba deci de o dezavuare? Nu, ci mai degrabă de o redefinire a metafizicii înseși. Aceasta nu mai apare, de fapt, ca un demers făcut pentru a spune un adevăr univoc privitor la Ființă în general, ci ca o „diplomație” de tip singular, care ne permite să le redăm „instituțiilor” noastre (în mod nediferențiat știința și religia, politica și managementul, literatura și psihologia, obișnuința și subzistența) greutatea realității lor pe care tinde să le-o nege reducerea la una singură dintre ele („știința”). „(Patrice Maniglier)