CATHERINE MALABOU – Ce să facem cu creierul nostru?

Adrian Socol:
Prima carte citită din cele cumpărate de la Gaudeamus de anul acesta este “Ce să facem cu creierul nostru?” de Catherine Malabou. Ea propune câteva idei provocatoare despre plasticitatea creierului, despre faptul că acest organ nu este o structură fixă, ci una pe care o putem modela și reconstrui activ prin diferite mecanisme și experiențe.
Deși nu este o informație atât de nouă, cel puțin în domeniul biologiei și neuroștiințelor, ce mi s-a părut interesant este că ne propune o abordare filosofică în care discursul despre creier și felul în care ne dezvoltăm noi ca indivizi este strâns legat de o anumită ideologie politică și economică prezentă în societatea în care ne naștem și ne trăim viața. “Însă această întrepătrundere a corpului cu creierul, lipsită de centru și reticulară, această fuzionare între comandă și execuție nu are la bază doar date biologice. Ele corespund și unei anume stări a lumii, politice, sociale și economice, cea în care trăiește acum „omul neuronal”.” Nu doar că ne constituim pe noi ca subiecți într-un peisaj care ne este dat în avans, dar și discursul despre știință, despre creier și ce putem face cu el este profund influențat de sistemul în care ne aflăm. Un exemplu pe care îl demontează în carte este cel al analogiei dintre creier și computer, un exemplu pe care l-am crezut valabil ca modalitate de a înțelege funcționarea noastră neuronală.
Din perspectiva propusă de Malabou, putem distinge mai multe tipuri de plasticitate “de dezvoltare, de modulare și reparatoare”, fiecare fiind necesară unor forme specifice de adaptare și corespunzând unor etape diferite ale vieții.
🎈Pornind de aici mi-a apărut în minte o întrebare: ce tipuri de abilități cognitive ar fi necesar să cultivăm, să ajustăm sau chiar să inventăm pentru a ne constitui pe noi înșine într-un mod cât mai fidel nevoilor noastre viitoare? Până acum am un singur răspuns cât de cât clar în minte. Aștept sugestii.
Pentru că nu este o carte de neuroștiințe și nici de psihologie, Malabou propune în secțiunea de concluzii o variantă mai puțin ortodoxă pentru epoca în care trăim. “A rezilia fluxurile, a lăsa jos garda autocontrolului, a accepta uneori să mai și explodăm: iată ceea ce trebuie să facem cu creierul nostru. Să nu uităm că există și explozii care nu sunt teroriste, cum ar fi, de exemplu, exploziile de furie. Poate că trebuie să învățăm din nou să ne înfuriem, să explodăm contra unei culturi a docilității, a bunăvoinței, a ștergerii oricărei urme de conflict, deși trăim într-o stare permanentă de război. Lupta împotriva exploatării nu mai e de dus doar pentru că lupta și-a schimbat forma sau pentru că nu prea mai avem cum să ne batem cu un șef, cu un patron sau cu un tată. A ne întreba „ce să facem cu creierul nostru?” înseamnă mai ales să luăm în calcul posibilitatea de a spune „nu” unei culturi politice, economice și chiar mediatice dureroase, care nu face altceva decât să laude triumful flexibilității, să divinizeze regnul indivizilor supuși, care nu au alt merit decât acela de a ști să plece capul zâmbind.”
Într-un fel mi-a adus aminte de Omul revoltat al lui Camus care este “un om care spune nu”, nu un refuz steril, ci în numele unor valori, al unei comunități sau, poate cel mai profund, al conservării unui ideal de umanitate.
Într-o perspectivă un pic mai luminoasă, la începutul cărții, Malabou ne invită să ne gândim la creier nu doar ca la ceva ce primim ca dat biologic, ci ca la un proiect deschis, care poate fi transformat prin practicile noastre cognitive, sociale și existențiale. “Ce să facem cu creierul nostru? Să acționăm asupra conexiunilor lui, să modificăm eficacitatea sinaptică, să facem energia să circule altfel, să deplasăm raporturile de forță. Cultura, lectura, curiozitatea, modul de viață, dorința, comunicarea cu celălalt, atenția pe care i-o acordăm, angajamentul, atenția, mânia, refuzul de a urma, de a se supune, tot ceea ce formează creierul, tot ce face din el ceea ce este nu are corespondent în deschiderea unei alte lumi sau într-un fel de transcendență fetiș care promite paradisul.”
Sunt curios ce răspunsuri vă vin în minte la întrebarea de la mijlocul textului. 🙂